Povestea mersului pe bicicleta

Povestea mersului pe bicicleta – sau cum am inteles epuizarea intr-o dupa-amiaza

De mult timp va promit ca o sa va povestesc despre ziua in care am urcat din nou pe bicicleta. Nu ma asteptam ca o simpla plimbare sa devina o lectie despre limite, corp si epuizare — dar exact asta a fost.

Aici, unde ne aflam acum, avem biciclete de inchiriat. Asa ca intr-o dupa-amiaza am spus: hai sa iesim la o plimbare, asa… ca in copilarie. Pe vremea aceea adoram mersul pe bicicleta. Si in tinerete la fel. Asa ca de ce nu?

Am urcat pe bicicleta si dintr-o data mi-am dat seama de ceva ciudat: nu m-am uitat deloc in jur. Eram concentrata doar pe obiectul „bicicleta”, de parca trebuia sa-mi demonstrez ca stiu inca sa merg. Si da — iti amintesti repede. Corpul stie.

Am inceput sa merg: pas cu pas, pedala cu pedala. In spate era Alex. Peisajul era frumos, drumul placut. Nici prea repede, nici prea lent. Inaintam. Destinatia era stabilita, destul de departe, dar mi-am zis: pe bicicleta, de ce nu?

La un moment dat mi-am spus ca trebuie sa ma opresc putin. Sa respir. Sa ma odihnesc. Si… aici a venit surpriza.

Am pus piciorul pe pamant si piciorul a spus: „pas”. Nu mi-a tinut greutatea. Si am cazut, usor, pe asfalt. N-am avut nimic grav, doar un genunchi julit. Dar stand acolo, pe jos, m-am trezit cu gandul:

„Cum de nu mi-am dat seama ca sunt obosita?”

Adevarul este ca… nu mai sunt antrenata pentru mersul pe bicicleta. Si stiti ceva? Asta se intampla si in viata.

Mergem inainte in proiecte, in munca, in responsabilitati, fara sa ne dam seama ca ne depasim limitele. Ca intram in zona aceea periculoasa a epuizarii. Ca nu mai simtim oboseala reala — pana in momentul in care corpul spune „stop”.

Pe mine m-a oprit un genunchi. Un semnal mic, dar clar: „Ai nevoie de acest curs. Nu doar ceilalti.”

Si da, avea dreptate.

Mai tarziu, cand am ajuns in camera si am vazut genunchiul julit, mi-am dat seama ca povestea asta e metafora perfecta pentru epuizarea cronica:

mergi inainte fara sa te uiti
te concentrezi doar pe „a ajunge”
uiti sa te opresti
uiti sa te incarci
iar cand pui piciorul jos… corpul nu te mai tine

Iar atunci apare intrebarea importanta:

Cand este momentul sa te opresti?Cum iti gestionezi fortele astfel incat sa ajungi la destinatie si sa te bucuri de ea?

Acesta este motivul pentru care am creat cursul despre epuizarea cronica. Si sper ca povestea mea sa-ti fie un semnal bland — inainte ca propriul corp sa fie nevoit sa te opreasca.

Mai multe despre acest minicurs poti afla aici:Apasa aici

Te astept cu drag pe 4 decembrie.